Timpul care trece

Observ cum aceasta lume se afla intr-o permanenta malformatie spirituala din pricina acestor stari afective care ne intampina in fiecare zi sugand incet dar sigur tot ce ne caracterizeaza a fi vii, a fi deschisi si a fi calzi cu noi insine si cu cei din jur.
Nu incetez sa cred ca aceasta apatie este ceva trecator pentru ca simt cum ne urmareste in fiecare colt a mintii noastre.
Ne ascundem de oameni acoperind esenta care este pura si intangibila de cei ce ar fi capabili sa ne-o polueze si sa ne-o corupa nestiind consecincetele care pot urma pentru ca am uitat ca eram candva fericiti, bucurosi de ce aveam acasa in bratele familiei.
Oare aceasta societate isi merita soarta adica sa piara fara nicio urma?
Oare Herbert Spencer a avut dreptate ca o societate se naste, evolueaza si moare?
As fi ipocrit daca as spune asta caci asta ar insemna sa regresez si sa ma prefac in faza incipienta a existentei mele si sa redevin acel boboc in urma cu cativa ani.
In ciuda tuturor vicisitudinilor din jurul nostru oamenii au avut mereu puterea sa se indrepte si sa deschida poarta dintre sufletul lor si lumea materiala.
Trebuie sa incepem sa avem incredere unii in ceilalti altfel vom pieri dezradacinati inainte de vreme precum florile in venirea iernii.
Atata timp cat vom spera si ne vom lupta pentru cei de dinaintea noastra si cei care vor urma, atata timp cat vom inscrie la timp si nu vom ceda atunci am reusit sa fim aproape si sa lasam cugetul inapoi in intuneric.